AnyaBlog.ro

De ce avem o tara atat de frumoasa,  dar drumuri fara asfalt?

Zilnic observ cum informatia mincinoasa curge la tv cu scopul de a cumpara mintile oamenilor simpli care traiesc cu speranta ca cineva o sa schimbe greul, ca acel cinceva o sa salveze tara asta de furaciosi si incompetenti.Am colindat tara-n lung si-n lat atat in copilarie cat si la concerte si am observat ca si acum ca si atunci lucrurile stau la fel, poate cu o mica imbunatatire.

Pai ce-am facut noi in acesti 20 de ani???Cat s-a furat in tara asta de noi, nici acum nu avem asfalt?! Ce valoare  avem noi? Cineva a lasat lucruri frumoase pe pamant, iar noi cred ca avem rolul de   ingrijitori ai  acestui loc mirific;  dar ma–ntreb aiurea: nu e pacat sa stam si sa asteptam  sa cada din cer  autostrazi?  impozite mai mici si mai putine? sau asteptam pe cinceva care chiar are creier si motivatie de a face ceva pentru semenii lui, alta motivatia decat cea  existenta acum, banul.

Am ajuns la concluzia ca toti aceia care stau in fruntea piramidei ori sunt prosti, ori sunt cei mai buni actori, iar noi suntem doar un public ametit de atata amar de vorba.As vrea sa inteleg povestea asta dupa ’89 incoace despre oameni si minciuni, dar pur si simplu nu pot.Poate ma ajuta cineva sa vad eu lucrurile altfel decat sunt?sa cred ca putem sa schimbam ceva si fara cei care promit si nu se tin de cuvant.

Suntem tineri si ne pasa dar ma tem ca nu suntem suficient de multi ca sa putem schimba ceva.

Avem un viitor care ar putea straluci candva…

Si nu pentru ca e o moda  sa ai blog ci pur si simplu ca mi-am dorit sa scriu despre mine si despre tot ce cred ca merita cu adevarat.Ma tot gandesc ca inceputul intodeauna a fost  greu pentru mine dar cred cu tarie ca e fermecat.

Aseara am adormit imediat ce m-am pus in pat si asta se intampla pe la ora 12.Dimineata m-am trezit speriata si cu teama ca era realitate ceea ce visasem.Demult n-am mai avut parte de vise cu demoni si ciudati, care alearga dupa mine sa-mi faca ceva.As fi vrut sa spun ca de ieri, dar ce pacat ca au trecut anii pe repede inainte.

Si incercand sa revin cu picioarele pe pamant m-am intristat si mai tare. Si nu spun asta pentru ca am vreun regret, dar  m-a apucat dorul de ceva cu care nu o  sa ma mai vad niciodata: cu copilaria mea, cu gandurile, infatisarea, dorinta, pofta de mancare, de joaca, cu competitia, si cu dragostea.Vorbesc de parca ar fi prea mult la varsta mea, dar sunt o fire melancolica si traiesc cu amintiri.Imi doresc sa am un suflet tanar pentru totdeauna, iar atunci cand voi imbatrani sper ca nepotii mei sa aiba baza in mine chiar si atunci cand vor avea nevoie de un jucator de fotbal in echipa sau macar de un portar la fel de bun ca atunci, stiti voi cand.Sa se bucure ca exist in vietile lor si ca nu sunt un om care a venit si o sa plece candva.Imi place sa cred ca traiesc in prezent cu trecutul meu si cu o parte din incertul viitor.Si acum ca sunt mare? si responsabilitatile sunt  mai mari.Asta era vorba mamei mele, o vorba inteleapta dealtfel.Cum as putea s-o uit vreodata?Cand ea-mi spunea si eu nici n-auzeam.

Am invatat sa cred  in mine  si in dorintele mele.Sa cred in amintiri care imi tin memoria vie si in oamenii care mi-au facut viata mai frumoasa inca de la inceput.Si asta e realitate, nu e visul pe care l-am avut aseara.

De asta iubesc viata.